Poveste

Azi dimineata m-am pomenit cu sufletul meu care dadea sa moara.Se atarna de un firav fir de mustrare.Bucati din corpul meu se indreptau catre fiecare persoana care m-a atins vreodata, ale caror actiuni ma defineau ca OM.Ma privea cu ochi mari ca si cand ar fi vrut ca eu sa il readuc cu remuscari inapoi la viata.Daca ar fi fost langa mine probabil as fi fost impresionata, dar el era in agonia invelita de orgoliu.
Nici un sentment nu ma incerca.Le luase pe toate cu el lsandu-ma in deriva pe un ocean nesfarsit,avand statutul de PERSOANA.Nici macar nu eram curioasa.Inainte vorbea el pentru mine, cuvintele sufletului meu mi se pareau mai intelepte de aceea il lasam mereu pe el sa vorbeasca.
Ochii mei nu mai stiau sa fie umezi.Aveau mereu aceeasi expresie goala si rece de ''nu te vad".Te vad de fapt dar te ignor pentru ca imi place sa sufar de aceasta agnozie voluntara.
Asa am ramas fara suflet.